trec

 

Senzația aceea apăsătoare care definește expresia ”trec zilele„ Una după alta. Nu mai am obiective pentru că, mai întâi le-am atins pe toate, apoi e prea târziu ca să-mi proiectez altele. La ce bun? Drept urmare, nu am motive, așadar nici motivație. Trec zilele... mă trezesc dimineața, mă ridic cu greu din pat, opresc ceasul de pe telefon (pentru că mă trezesc întotdeauna înaintea lui), îmi fac o cafea apoi mă pregătesc să merg la serviciu. Ajung acolo cuminte, îmi fac treaba, uneori glumesc cu colegii, alteori nu. Dar prefer prima varianta pentru că e funny și pentru că uit că... și ziua aceea trece. Respect regulile și ierarhiile, evit să am idei, evit conflictele și apropierile. Oamenii trebuie ținuți întotdeauna la distanță. Dacă îi lași să intre, își fixează imediat rădăcinile. Și, chiar dacă ei pleacă într-un final, rădăcinile rămân. Putrezesc și infestează. Astfel îți putrezește și sufletul. Nu scapă nimeni de asta. Toți avem rădăcinile altora putrezite în suflet, toți ne-am lăsat propriile rădăcini să putrezească în sufletele altora.  

Seara nu mai sunt atât de ocupat. Aud din nou hârșâitul metalic al zilelor care trec. Ar trebui să faci ceva, spun cei mai tineri. Ar trebui să fii surd, spun cei mai bătrâni. Ar trebui să se oprească, poate, pur și simplu. Sau să nu fii pornit niciodată în această călătorie în care nimeni nu primește niciodată o hartă.

Am apnee. Noaptea, în somn, respirația mi se oprește pentru câteva secunde apoi, prin cine știe ce minune a programului genetic, revine. În fiecare dimineață, înainte de a mă ridica din pat, mă întreb. Câte au fost? Cât de lungi? Și care va fi cea mai lungă, ultima.

Între timp, zilele trec.

Cand am simtit prima data ce inseamna dragostea?

 Aveam 11 ani, eram intr-o tabara, in ultima zi, cand toti copiii aveau bagajele facute si asteptau cuminti in holul mare al salii de mese sa plece, fiecare in judetul sau orasul de unde provenea. Acolo am vazut prima data o fata (mai mare, avea 14 ani) plangand in bratele unui baiat. Ea era din Constanta (imi amintesc bine chiar si chipul ei) iar el… nu stiu, din alta parte. Se imprietenisera inca din prima zi, erau nedespartiti la masa, la activitatile din tabara, seara inainte de culcare. Realizez abia acum ceea ce nu puteam atunci, desi simteam in interior ceva ce nu mai intalnisem niciodata. Ceea ce traiau cei doi (probabil prima oara) ajungea prin habar nu am ce magie si la mine. Ma nelinistea, ma facea sa ma simt inconfortabil, ma patrundea si atingea locuri crude inca, despre care habar nu aveam ca exista inside. Si nu doar le atingea, ci facea in asa fel incat acestea sa se intinda si sa se dezvolte in ceea ca urma sa devina mai tarziu, universul meu emotional si erotic. Lacrimile acelei fete care experimenta pentru prima oara in viata ei nu doar frumusetea indragostirii ci si suferinta unei despartiri curgeau de-a dreptul in sufletul meu. Asa asezat pe o valiza din carton, asteptand, fara sa imi dau seama ca voi ajunge acasa aproape un altul. Ca si ea.

M-am intrebat uneori ce mai face ea acum. Cum a depasit momentul acela, cum a crescut, cum a ajuns in bratele altui barbat. Sau in bratele altora. Daca i-a iubit, daca li s-a daruit. Daca a plans dupa ei, sau doar s-a resemnat. Daca a albit, daca a crescut copii, daca si-a pastrat sensibilitatea aceea care isi gasise oglinda in ceea ce simteam alaturi de ea, atunci in 1978 in tabara de la Valenii de Munte. Daca isi mai aminteste ce si mai ales cum imi amintesc si eu – martor neinsemnat al unei minuni. Si, indiferent ce a trait dupa aceea, cred ca a fost doar o lunga si neintrerupta nedreptate.

PS: simt ca mai este nevoie de o propozitie, una de final, o concluzie frumoasa, de scriitor. N-o am. Ea a plecat, probabil, odata cu fata aceea, la Constanta.

Omul care știa

Era o oră în jurul prânzului. Poate mai devreme, poate mai târziu. Strada nu era mai animată ca altădată. Oamenii mergeau de colo colo, împinși de micile nevoi ale zilei. Priveau vitrinele, se uitau la ceasuri sau vorbeau repeziți la telefon. Grăbiți, tot mai grăbiți. Printre ei se strecura discret și domnul acela distins. Nu puteai să nu îl observi. Ținea o mână în buzunar. Purta o haină lungă, perfect călcată, desfăcută la nasturi. Iar pe cap purta o pălărie gri cu boruri largi. Gura lui schița un zâmbet pe care ușor îl puteai confunda cu o grimasă. Nu părea interesat de ceva anume. Răspundea absent la saluturi printr-un deget împingând ușor în sus pălăria. Parcurse astfel o distanță lungă fără să trădeze a fi interesat de ceva anume. Ajuns la capătul străzii, se opri. În față se deschidea o intersecție. Privi în stânga, privi în dreapta, se gândi un pic și se întoarse. Reluă traseul în sens invers. Aceeași mulțime pestriță, aceeași oameni căutând ceva, grăbindu-se undeva, călcând nervos nu doar trotuarul ci și timpul. Acesta li se strecura printre picioare precum o viperă care se hrănește cu graba lor. Le inocula veninul lipsei de sens. Ei nu simțeau, dar procesul degenerativ se accelera cu fiecare “am ceva de făcut”. Domnul distins înainta fără să se grăbească. Călca egal, așa cum îi era egal că nu avea o țintă. Era singurul de pe strada aceea pe care șarpele timpului, nemulțumit și incitat, se cățără. I se târî pe gamba piciorului stâng, apoi pe șold, apoi pe trup, pe umăr... ținea gura larg deschisă, nemișcat și hain, cu colții aproape lipiți de gâtul omului, așteptând. Dar el știa, el știa...

Fotografie

 

Dar cine este acest om mandru, stand la intrare, cu spatele la usa si cu fata catre trecatori? Nu ai cum sa nu-l remarci. Este inalt, grizonat, un fular ii inconjoara neglijent gatul lung, iar privirea… privirea ii tradeaza sperioritatea, distanta fata de ceilalti, podul subtire catre o lume unde doar el si imaginatia lui au acces. El este Scriitorul. Scriitorul orasului fara nume. Nimeni nu stie daca s-a nascut aici, sau daca a ajuns prin imprejurari pierdute in trecut. Dar toti il cunosc, il respecta si il saluta de fiecare data cu gesturi largi.

               Nimeni nu i-a citit vreo carte. Nimeni nu stie cate a scris. Nimeni nu stie nici macar daca a scris vreodata una. Pentru ca in acest mic oras, nimeni nu citeste.  Oamenii sunt fericiti sau nefericiti, indiferenti sau implicati oricum - pentru asta nu au avut nevoie de lectura. Lor le este suficent sa stie ca exista cineva in orasul lor care gandeste pentru ei, imagineaza pentru ei, simte si traieste pentru ei si, cine stie, surprinde toate acestea in povesti tulburatoare.

               Scriitorul orasului priveste, in fiecare zi, multimea miscandu-se de colo colo, din fata micului birou de scriitor pe care i l-a pus la dispozitie insusi primarul orasului. Este un mic spatiu chiar pe strada principala a orasului fara nume, intre un magazin si un alt magazin. Este foarte aproape de primarie. Uneori, in scurtele pauzele dintre o sedinta si o intalnire importanta, primarul arunca o privire pe ferastra. Il vede si zambeste. „Iata”, isi spune, „ scriitorul se inspira din viata oamenilor nostri. Ce opere nemuritoare se construiesc oare in mintea lui?” Nu apuca sa-si raspunda la intrebare pentru ca suna telefonul. Secretara il anunta ca a sosit un grup de colindatori. Lerui ler se aude din antecamera.

               Seara il surprinde intotdeauna pe Scriitor, acasa, intins intr-un fotoliu vechi dar confortabil, contempland importanta persoanei sale. Fotoliul este inconjurat de carti. Multe carti. Scrie de alti scriitori, din tara si de aiurea. Cartile sunt noi, neatinse. Pentru ca nu a citit niciuna. In orasul fara nume, este posibil ca cineva sa scrie, dar este sigur ca nimeni nu citeste. Nici chiar Scriitorul orasului, dar este un lucru pe care doar el il stie.

               Pe masa din mijlocul camerei sta infipta chiar pe mijlocul ei o masina de scris. Una veche dar inca functionala. Pe langa obiect stau raspandite in dezordine coli de scris. Multe, foarte multe. Sunt albe, imaculate. Sunt atat de albe incat il orbesc atunci cand le priveste. De aceea le priveste cu ura. Intotdeauna cu ura. Are sentimentul ca si ele il privesc pe el, ca il tenteaza, ca il cheama sa le maculeze. Iar el nu poate. Pur si simplu nu poate. „Curvelor!”, ii vine sa le strige. Dar insulta ii ramane in gat. El este Scriitorul orasului. Marii autori nu injura, ei rastoarna raul totul in adancul fiintei, i-l tin strans ferecat acolo. Obosit inchide doar ochii, foile raman albe, un vis ii acapareaza somnul si i-l tranteste de pereti. Visul unei carti cu numele sau pe coperta.

               Si zilele se scurg astfel. Cu Scriitorul orasului in fata biroului sau de scriitor din centru, gandindu-se la lucruri pe care nimeni nu le poate banui, cu oameni care trec, il vad, il recunosc si-l saluta cu adanc respect. „Sa traiasca domnul Scriitor!”. Si domnul scriitor, raspunde la saluturi. Absent, superior, stanjenit.  Aura misterioasa i se prelinge pe umeri, apoi pe dosul palmelor, apoi jos, pe strada, sub forma unor picaturi.  O data la trei zile, o doamna batrana de la salubritate, trece pe acolo si face curat.

 El este Scriitorul orasului fara nume. O statuie vivanta a unei nevinovate iluzii.

Oamenii sunt frumoși

 

    Venise Crăciunul. Copii și tinerii colindau prin oraș. Familiile se strângeau în jurul meselor pline cu derivate din porc. Ca niciodată, ninsese. Orașul era alb și zgomotos ca un nou născut abia sosit pe lume. Un zumzet continuu însoțea fiecare imagine depunându-se pe retina ochilor lui Ștef, care stătea la fereastră privind departe. Adică până la blocul de peste drum. Toate ferestrele erau luminate, oameni diferiți mișunau dintr-o camera în alta, unii aveau mâinile ocupate cu platouri, alții cu cadouri. În unele apartamente se băteau deja pe burtă moși crăciuni, spre emoția și nerăbdarea copiilor care așteptau momentul în care, în schimbul unei poezii, urma să primească câte un cadou. Unii moși erau grași, alții slabi. Unii erau îmbrăcați în roșu, alții pestriț. Unii purtau barbă albă, alții o aveau deja. Unii erau haioși, alții nu. Ștef abandonă postul de observație și privi îndărătul său. Regăsi camera goală, slab luminată, în mijlocul căreia trona o masă cu un scaun. Iar la marginea dinspre ușă, un pat îngust și rablagit. În rest... în rest, nimic. Nu brad, nu preparate alimentare, nu salbe de luminițe, nu colindători, nu cadouri. Și nu familie. Avusese cândva una. Nu mai avea. Crăciunul era singurul moment al anului în care își amintea asta. În urmă cu mulți ani amintirea acesteia era mereu însoțită de un sentiment puternic de tristețe. Acum, amintirea sosea mereu singura. Grăbită, precum un poștaș care trecea doar ca să-ți lase un plic de la un expeditor necunoscut.

                Scoase din buzunar telefonul. Era singurul obiect pe care îl avea, contemporan cu vremurile. Se întinse în pat și începu să butoneze. Activă contul de facebook. Avea unul făcut de foarte multa vreme, dar doar ca să poată urmări postările altora. O făcea adeseori. Era un mod plăcut ca să-și umple timpul. Viețile altora sunt întotdeauna interesante atunci când a ta nu mai este. El nu posta niciodată, nimic. Fotografia de profil nu era a lui ci a motanului său, care murise într-o vară călcat de o mașină. Și cu toate astea contul lui avea câteva mii de prieteni. Cum ajunseseră acolo, nu știa. Găsiseră ei, pesemne, o cale. În ziua de Crăciun contul de facebook semăna mult cu blocul de peste drum. Filmulețe și fotografii cu familii fericite, cu femei frumoase și bărbați plini de putere. Brazi frumos împodobiți, mâncăruri alese, reprize de dans, sentimentul acela că oamenii nu pot trăi altfel decât împreună. Plictisitor. Intră pe contul unui domn important. Poate că era politician, poate că era o persoană publică, poate că era vreun ales al algoritmilor Meta. Postase o urare de Crăciun. Simplă, comună, ca toate urările specifice sărbătorii. Îl atrase imediat, însă, primul comentariu. „Du-te mă dracului cu urarea ta!”. Mai jos, o femeie scria și ea „ bine ca bagi porc în tine și alți moare de fome!”. Urmau într-o succesiune amețitoare: „ce meclă are ăsta.”, „ nu ești tu boul ăla prins cu amanta în mall?”, „ ajutor, n-am ce să mănânc.”, “baby, pentru 200 îți curăț tot sistemul reproducător”. Și multe, multe aidoma. Un festival de expresii de ură se derula în fața ochilor lui Ștef. Simți, în sfârșit, abia acum, că ziua de Crăciun are și pentru el farmec.. Și mai descoperi, pentru prima oară, un lucru care părea să aibă sens pentru el, unul cu care adormi într-o rână, cu capul pe lângă pernă – oamenii sunt frumoși doar atunci când urăsc.

Monica in camera de hotel dupa sedinta de vanzari

Sta pe marginea patului. Este trista, debusolata. Nu si-a scos inca paltonul. Alaturi, langa piciorul subtire, dezgolit, pe care nu l-a mai atins de multa vreme un barbat, geanta ei de serviciu este rasturanta. Priveste spre fereastra. Afara ninge frumos. Privirea ei trece printre fulgii albi si se fixeaza pe zidul gri al cladirii de vis a vis. Acesta se infioara, insa foarte putin. A fost ultima ei zi in organizatie. Au ridicat-o in picioare, i-au reprosat rezultatele slabe la vanzari, modul ineficient in care si-a condus echipa, lipsa de implicare, dezinteresul. Nu era asa, fireste ca nu era asa. Isi spunea ca, la urma urmei, nu e un capat de tara. O va lua de la capat. Va merge la interviuri si isi va gasi un job mai bun. Poate isi va deschide un birou de consultanta. Poate isi va lua un an sabatic si se va odihni. Poate se va apuca de scris. Sau de pictat. Sau va pleca departe. Va pleca atat de departe incat sa nu o gaseasca nici propriul sine. Duse mana la buzunar dupa telefon, dar abandona gestul la jumatatea drumului. Nu, mama nu trebuie sa stie asta. Ii va spune, dar altadata. Ar fi sunat iubitul dar isi aminti ca nu mai are unul. Ultimul i-a reprosat ca il inseala cu planul ei de cariera. Simte ca trebuie sa mearga la baie, dar nu indrazneste. S-ar vedea in oglinda si ar plange. Nu ii place sa planga. Se simte singura. De fapt, este singura. Ea este Monica despre care nimeni, niciodata, nu va scrie o poveste.

 

Poveste pentru o fetita

 

A fost odata un baiat care iubit o fata. Iar fata l-a iubit si ea pe baiat. S-au iubit atat de mult incat nu s-au certat niciodata. S-au cunoscut de mici, au fost colegi la gradinita acolo unde el o tragea de codite iar ea il musca de nas. Apoi in scoala generala au fost colegi de banca. El ii scria biletele de dragoste pe care ea le ascundea in capul detasabil al unei papusi. Ea ii scria bilete de dragoste, pe care el le ascundea in colectia de pachete goala de tigari straine. In clasa a opta ea a fost prima persoana de sex feminin careia i-a strans sanii. Si, de atunci incolo, singura. La liceu au fost colegi de banca si iubiti. Invatau impreuna, mancau impreuna, mergeau la film impreuna, infruntau impreuna sarpele pervers al adolescentei. La facultate el a ales ingineria, iar ea a ales economia. Se vedeau in fiecare seara. Pentru ca locuiau impreuna. Mai tarziu, dupa absolvire, s-au casatorit. Se iubeau la fel de mult ca la inceput. Adica la fel de mult ca atunci cand el a vazut-o prima oara intrand pe usa gradinitei de mana cu mama sa. Si cand ea l-a vazut, in acelasi timp, murdar de carioca pe toata fata.

Fetita adormi inca de la prima fraza din cartea pe coperta careia scria “Povesti de adormit copiii”. Mama lasa cartea in poala, se rezema de tablia patului langa copil si inchise ochii. De undeva de jos se auzea o usa trantita, un barbat vorbind singur si cateva obiecte izbite de alte obiecte. Ochii ei invinetiti se deschisera. Erau tristi. Ofta scurt, se ridica, facu doi pasi si iesi inchizand in urma ei, cu precautie, usa. Cartea ramasese pe pat. In somn, fetita o cauta, o apropie e trupul ei mic si o stranse in brate.